Să îmi fac curaj si să încep….cu începutul…
Să spunem că am început, chiar înainte să mă fi născut să fac probleme celor din jurul meu. E drept, fără voia mea, lucru care, de altfel, a continuat pe parcursul vietii, pana in ziua de azi…Asa a fost sa fie, să hotărască Cel de Sus că trebuie să văd Lumina zilei, într-o zi de joi, 15 mai…Anul a fost insă hotărîtor si mai ales calendarul UEFA care programase pentru acea zi un meci deosebit de important, România – Elveţia! Ceea ce făcut ca planurile Celui Inalt să fie oarecum puse la încercare de medici care i-au administrat calmante mamei mele. Tatăl Ceresc, care nici El nu e făcut de ieri de azi, s- a prins de planurile medicilor, aflati în „cârdăşie” cu Cel al cărui nume nu trebuie pronunţat si a lucrat pe „sub mâna”…alături de o asistentă, o femeie de serviciu si o doctorita stagiara…ele doua au ajutat-o pe mama sa îndeplinească , întocmai si la timp, Planul Divin, asa ca… iata-ma-s! am aparut si eu pe lumea asta!…Problemele aduse de mine au continuat, deoarece, pe lângă o nastere extrem de dureroasa si traumatizantă pentru mama mea, a trebuit să îşi amâne si sustinerea lucrării de licenţă pentru sesiunea de iarna, ceea ce a dus la o scurtare teribilă a locurilor de stagiatură, Giurgiu fiind cel mai aproape judet posibil de ales…urmand 3 ani de naveta, ca profesoara de geografie (uneori si de istorie, pentru ca nu aveau suplinitor!)Pentru a reveni la mine – această perioadă o stiu evident, cred, din povestirile celorlalti membri adulti, in acel moment, ai familiei, deoarece nu aveam contacte constiente cu lumea …lor. Lumea mea era frumoasa si vesela, era cald si era bine.Am mers singura in picioare, la varsta de 9 luni, primul obstacol fiind gardul de fier forjat, maro, al bisericii din fata blocului meu…au urmat apoi, in timp, (si aveam timp pe vreme aia…) si celelalte garduri de pe strada – fara modestie pot sa spun ca nu cred ca am ratat vreun gard, fara sa il „depăsesc”, adică, asa cum spune si Saint Exupery, „fara a-i fi dat un sens” si anume cel de obstacol depasit de o fiinta umana –Strada pe care mi-am exersat primii pasi, dar si copilaria si adolescenta si o mare parte din viata, în general, era o strada foarte linistita şi paşnică….spun „era” pentru că în prezent nu mai e asa…Era linistita pentru ca nu treceau masini si ne puteam juca in voie „hotii si vardistii”, „leapsa pe ouate”, „tara, tara vrem ostasi…” etc etc etc…iar seara tarziu jucam „ fata ascunselea”.Si mirosea a tei ….a ceai de tei, cum imi place si astazi sa spun, iar primavara ni se umpleau narile cu fulgii de la plopi….Duminica dimineata clopotele bateau, incepand cu ora 9,00, chemând „babele” la Biserica…nu ma certati, asa spuneam pe atunci…m-am suparat odata si am incercat sa cârtesc, că măcar duminica să pot dormi si eu mai mult timp, dar mama mi-a taiat scurt elanul „eretic” si mi-a dat exemplu vecinei care era suparata pe clopote si uite, ce i s-a intamplat după asta, i-a murit barbatul, ai vazut?….” Am crescut practic, in curtea Bisericii, printre „babe”, bunici si cateva (!) bone…asa ca acest tipar de analiză a lumii nu era o noutate…Am intrat în altar, ne-am alergat prin altar, mai degraba, am urcat in clopotnita veche de 100 de ani a bisericii, târându-ne, practic, peste ultimele trepte, de sus-erau tocite de vremuri – printr-un praf gros de cateva degete…am întins o aţă subţire între o conducta de gaze si o masina parcată si am facut un vecin bătrân să cadă…e, nu chiar să cadă, dar să se împiedice, să îi sară pantoful din picior la câtiva metri…iar noi râdeam de ne tăvăleam, ascunsi după masinile parcate pe partea cealaltă a străzii – orice distanţă e de apreciat in asemenea cazuri…Am fost la multe gradinite, începand cu prima la care, fiindu-mi rusine să cer voie la baie, am făcut pe mine. Evident, a doua zi nu a mai putut nimeni să mă convinga sa mă mai duc…A fost apoi, din ce imi mai aduc aminte, gradiniţa armenească (era organizată în clădirea din spatele Bisericii Armeneşti!) iar ultima, mai există si astăzi, undeva pe stradutele de langa Piata Traian, unde am avut mai multe aventuri (spart borcanele cu muraturi ale vecinilor, prins piciorul în bancă în timp ce făceam „jucărele” colegilor din clasa…vomat, după ce educatoarea cea bătrână si grasă (o tin minte si acum, si locul în care stătea, în capul mesei, de unde ne supraveghea…) m-a forţat să mănânc conopida, în ciuda faptului că i-am explicat, frumos, după părerea mea, că eu nu mănânc aşa ceva pentru că nu îmi place… si unde am dansat, la spectacolul de „absolvire” dansuri populare si unde tata a incercat să mă forţeze să îmbrac cu un costum popular care nu îmi aparţinea… nemaipunând la socoteală faptul că era un costum german, iar eu eram in suita de dansuri românesti… din nou, nu am fost crezută, până când cineva s-a sesizat că lipseste un costum, tocmai cel aflat în „dezbaterea” mea cu tata…care, de-abia atunci, s-a convins ca aveam dreptate…Am început clasa a-ntâia, undeva, la o şcoala în cartierul Drumul Taberii, pentru că acolo primiseră ai mei, prin repartitie, un apartament de 2 camere…După aproximativ două săptămâni, au reusit să facă o rocadă în trei şi s-au mutat în locul bunicilor care s-au mutat în cartierul Pantelimon si cel care primise repartitia pt apartamentul din Pantelimon a plecat în Dr.Taberii, în locul alor mei……complicat, nu? Dar asta a însemnat pt mine revenirea la prietenii mei, acolo unde crescusem de fapt…şi m-am mutat evident, cu şcoală cu tot – unde am cunoscut-o pe…Ruxi şi de care nu mai m-am despărţit decât după…12 ani! dupa liceu, mai exact…Amintiri din această perioadă? Da, în Drumul Taberii, în prima zi de şcoala, am trecut pe sub un arc de flori făcut de colegii mai mari. Era o scoala nouă, erau banci frumoase si foarte curate, aveam manualele de scoala pe coltul fiecarei banci…Imi aduc perfect aminte că în momentul în care ne-am aliniat pe clase, în careul din fata şcolii, un bietel plângea speriat. Mie imi placea „la scoala” eram chiar mândră că în sfarsit…si mi l-au „dat” in grija…l-am luat de mânuta si am vorbit cu el tot drumul…va dati seama ca nu imi era greu (…tatal meu însuşi făcea pariu cu mine ca îmi da o ciocolata dacă pot să tac pana la coltul strazii…nu cred ca am castigat vreodata, sau daca a fost, a fost o intamplare!….) In clasa, ne-a aliniat langa un zid, pentru a ne aranja in banci dupa inaltime…mie imi placea baiatul „plangaret”, dar am stabilit, privindu-l, că sunt un pic … mai inalta decat el, aşa că m-am last uşor (doar uşor, pe cuvant!) mai jos, pentru a fi la aceeasi inaltime si pentru a putea fi repartizaţi in aceeasi banca, ceea ce de altfel s-a si intamplat! Plan de plan, nu?De la scoala ? Sute, mii de întâmplări pe care le-am uitat, dar pe care o imagine, un miros, o amintire fulgerătoare mi le readuce in memorie…îmi aduc aminte cum arătau sălile, holurile, boramidul în sticla de tix albastră cu care ni se spunea sa ne dezinfectam mâinile cand ieseam de la toaleta, cum aratau toaletele, cât de murdare erau…sau geamurile claselor, care erau înalte, înguste, cu zăbrele…iar profesorii, cu pretenţii uneori absurde, dar la care ne conformam…dar si faptul că nici nu ne trecea prin cap să ne împotrivim…Si acum, după atâţia ani, dimineata de toamna ploioasa imi aduce aminte de emotia si resimt aceeaşi fluturi în stomac pe care ii simteam cand plecam spre scoala si ştiam că nu am vreo temă făcută sau ca îmi venea rândul la catalog să fiu „ascultata”…
La liceu am mers in ordinea „numerelor de pe tricou”, primii 4 – la „Mihai Viteazul”, restul – la alte licee, din cartier…Eu cu Ruxi, am continuat împreună traseul, în aceeaşi bancă, în aceeaşi clasă, încă patru ani…Liceul? Ca la Mishu…cu uniforme, cu lectii si teme, cu chiuluri de la tehnologie, cu un profesor de desen dement, cu un prof de fizică îmbrăcat în halat albastru…Prieteni? Poate…Cu siguranţă, Ruxi.
Am ajuns si la facultate…în primul an am picat. Am „dat” la Hidrotehnica, 12 pe loc…am picat, cu brio. Urmatorul an am „dat” la Politehnica, după ce am reusit să o exasperez pe mama, afirmând că „dau” la Metalurgie Extractivă, apoi la Material Rulant…în final am dat (si am intrat) la Energetică…unde am învăţat matematică si fizică din greu in mai greu…ultimul an am crezut ca nu il voi mai termina, atat de lung mi s-a parut….Amintiri din faculate? O multime, si mai bune si mai rele…în principal am învăţat să învăţ…si asta mi-a fost de un real ajutor în continuare, în special după ce am terminat facultatea…Eram anul 2 de facultate in decembrie 1989…as fi putut renunta la Politehnica si sa ma duc acolo unde am vrut de prima data: drept, dar mi-a părut rău de timpul meu si banii părintilor daţi pe meditaţii de matematica si fizica, aşa că am rămas. Am rămas să fac ceva ce nu îmi plăcea si să învăţ o „meserie” pe care nu aş fi profesat-o niciodată, nici cu plăcere, nici fără. Nu, nu am participat „activ” la Revolutie, dar am prieteni care si-au pierdut prietenii sau mai grav, iubitii. Lucru care i-a marcat profund. Nu, nu voi vorbi aici despre Revolutie, nici despre ei, cei plecati dintre noi, atunci. Se intamplă, astăzi, lucruri mult prea urâte pentru a le pângări memoria, acelor tineri care au murit, în plină tinerete, cu imaginea celor care astăzi, pe mormintele lor caţăraţi, se înjură, se scuipă sau îşi fac averi cu care sfidează… bunul simt.Să revenim la mine….în anii 90….A fost o perioada frumoasa, de multe multe sperante pentru o viata…”altfel”…M-am dus singura si m-am inscris in FSN, din convingere. Si acum imi este prieten cel care, după ce am plătit taxa de inscriere de 50 lei (cred!) pentru studenti, a venit si m-a luat la organizatia de tineret: George Popescu…Mi-am petrecut, practic, toată tineretea in acest partid, având prieteni, cunostiinte, mai mult sau mai putin durabile…vacantele de vara mi le petreceam tot aici, fiind studenta integralista aveam timpul necesar sa il petrec „pentru partid”.Sunt multi oameni care mi-au influentat viata, unii direct altii indirect, poate (Dumnezeu sa il ierte) Vasile Vacaru atunci cand am dansat hore, de Craciun in holul sediului FSDN, din strada Filioara, sau George care mă lua cu el peste tot, la toate Congresele si Conferintele… ale noastre ale PNTCDului, PNLului, etc etc, Serban N., Gigi A.
A urmat căsătoria, apariţia pe lume a Cătălinei, fetiţa noaastră – ani frumosi, de libertate în doi, de asociatii neguvernamentale, de plecări în străinătate, de participari la congrese, conferinte etc etc etc. Acum i-am cunoscut pe majoritatea celor care îmi sunt şi astăzi prieteni adevarati…Am participat la seminarii, la congrese, de partid sau ONG, de creat noi structuri asociative gen MiniParlament, CNTR, ATPE, fundatii, jocuri si concursuri….si multe altele de care am uitat… Intre timp, conştiinţa mea, dorinţa de a face ceva ce doream cu atâta ardoare să fac, a ieşit din nou la suprafata – în iunie m-am prezentat la examenul de admitere la Facultatea de Drept a Universităţii Româno-Americane…unde am si intrat de altfel…si pe care am terminat-o, 5 ani mai tarziu (evident, curs F.F.) Nu pot sa spun cu ce plăcere si uşurinţa am învăţat această a doua facultate, dorinţa de a păstra cursurile chiar si după ce sustineam examenul, lucru de mare mirare la mine, având încă proaspătă în memorie experienţa Politehnicii… Mulţi mi-au spus că este inutil, că nu are nici un rost, ca am familie, facultate si „ce imi mai trebuie incă o facultate”….Am mers înainte, mi-am dat examenele la timp, am luat note mari…din nou, se glumea pe seama mea, ca parca „invat pentru bursa”…mi-a placut, am inteles ce invatam, si mai ales speram că imi va fi folositor în viaţă, nu ca profesie, ci pentru mine, ca si cunoştiinte dobândite, ca experienţă….
Am lucrat in multe locuri si cu multi oameni destepti si inteligenti, de la care am invatat mult. E adevarat, am căpătat si niste obiceiuri „extravagante” să zic aşa, de a face ce vreau, când vreau si mai ales ce vreau si ce imi face plăcere să fac. Am organizat întâlniri la nivel inalt, cu organizaţiile de copii, de tineri sau pensionari, am participat la conferinte ca invitat „special”, am avut „primiri” de delegatii, am participat la intalniri in care se luau decizii importante…
Din aceasta experienta empirică a mea asupra vietii, va spun că Puterea poate fi, într-adevar, un drog…te obisnuieste cu o anumită zonă de decizii, în care dispui de numeroase contacte si „relatii”, ai acces la informatii si detalii pe care puţini le au si acest lucru lucreaza asupra orgoliului, mandriei, da, si arogantei personale. Daca aceste sentimente se afla, deja, in sufletelul tau, detinerea temporara a Puterii le afecteaza ireversibil, si, cu greu mai poti accepta ca nu mai esti „acolo”, in centrul evenimentelor, acolo unde se face, realmente, istoria, si de aici, se naste dorinta de a pastra Puterea, de a detine controlul permanent, de a avea acces la informatii la care nu ai avea teoretic dreptul…priviti la Palatul Cotroceni de astazi: dupa 3 ani in care Puterea a lucrat fin in sufletelul lui Base, acum a a ajuns sa il stapaneasca total, guvernandu-i fiecare miscare. A ajuns sclavul dosarelor, al recomandarilor „serviciilor”, si se considera „alesul lui Dumnezeu”, singurul „detinator al Adevarului Suprem”, venit pe acest pamant sa ne salveze…de cine? De ..oricine. El e…”Alesul”!
Am reusit să mă ocup si de pregatirea mea universitară, susţinând licenta la drept, urmând apoi, la SNSPA, masteratul de administratie publica, cursul ECDL si, una dintre marile mele realizări de care sunt foarte mândră, poate chiar nejustificat, având în vedere colegii „celebri” care au fost înainte si după mine, am participat la cursurile Colegiului National de Apărare, seria 13, seria NATO!
Concluzii: Până acum, imi dau seama, nu am făcut decât să schiţez un CV ceva mai animat…dar un CV…sunt tot eu, in toate aceste date si cuvinte si imagini trecătoare, dar nu sunt eu in totalitate…ce as mai putea adauga pentru a da si viata acestui portret? ….
Ce imi place : Imi place vara cand e cald, si marea si apa, mai putin soarele….dar caldura imi face bine, ma destinde, imi da sigurantă si liniste…si apa calmă, care clipoceste incet …mai degraba prefer piscina decat valurile, umbrelute si sezlonguri decat nisip fierbinte, un cocktail rece decat apa sau sucul din sticla incalzită in sacosă… (cred ca am imbătrânit!). Imi place si iarna cu zăpadă, cu ninsoare linistită, cu fulgi mari si pufosi care iti cad pe faţă, si muntele imi place, si bătăile cu zăpadă, si oamenii de zăpadă, si sania îmi place (nu am schiat niciodata!) cu conditia sa fie urmate de o cameră luminoasă, cu ceai cald cu aromă de …orice, cu brad impodobit, cu cadouri si artificii, si oamnei fericiti si luminosi si buni, si multa multa dragoste si pace…Imi place si primăvara, când infloreşte toată natura, si pomii de abia inmuguriti si florile care stau sa pocnească, si liliacul bogat si mov cu floricele lui mici si vesele, si bujorii rosii si infoiati si bogati in fuste suprapuse, ca niste tiganci…Imi place si toamna, cand miroase a frunze arse, si copacii se scutură pe străzi de pletele maronii, si cand plouă imi place, când miroase a asfalt ud, si toti oamenii sunt infăşurati in pardesie si au umbrelele desfăcute ca niste ciuperci, deasupra capetelor lor…Imi place culoarea albastra si rosie…logic, nu? O ador pe Cătă (nu stiu daca imi plac copii in general, dar al meu este unic si nepretuit, iar cu copii, până acum, mă înţeleg bine, avem acelasi nivel de comunicare….cu unii e adevarat, cei mincinosi si rai si aroganti si prosti nu imi plac!)
Ce nu imi place: Minciuna, aroganta si prostia: sunt lucruri de care este plină lumea, în diferite concentraţii, dar excesul este, deja, sfidător.
In ce cred : Cred cu tărie în Adevăr şi Dreptate, dar cred cu aceeasi tărie, că, uneori, e de preferat o minciună care să ascundă sau să întârzie un Adevăr dureros prin el insusi…. Cred cu tărie că cineva poate fi ajutat cu blândete si realmente sprijinit atunci când are nevoie fără a aştepta multumirea acestuia si fără a arăta tuturor celor din jur sprijinul pe care i l-ai acordat…Pentru că eu cred în „vorba bună”, în delicateţe si sensibilitate…şi mai presus de toate, cred în „bun simţ”, pe care il ai, sau nu….Asa cum spune un proverb arab….”dacă cineva nu înţelege o privire, cu atât mai puţin va înţelege un cuvânt”
Ce vreau: Vreau să ajut pe cât pot si mă pricep, atunci când pot să o fac. Vreau să fac ceva care să conteze. Care să ajute. Oamenii. Să aibă o viaţă mai bună. Mai curată.
Cum sunt eu? Vorbesc mult, de multe ori prostii… Incerc din răsputeri să evit aceste momente, desi s-ar putea să nu reusesc intotdeauna. Prefer, de multe ori, să mă prefac că nu am inteles, să fiu considerată proastă, decât să provoc un scandal. Trec cu vederea de multe ori jigniri sau cuvinte rele sau atitudini nepotrivite, considerând că este problema mea dacă acele cuvinte mă jignesc…încercând deci să nu (mai) pun pret nici pe omul, nici pe cuvintele care m-au rănit…treptat, se ajunge la indiferenţă…Nu imi place să fiu ridicolă. Nu vreau să jignesc pe nimeni, si numai o neatentie din partea mea ar putea face să „reusesc” acest lucru…daca stiu ca ceea ce as putea spune va răni persoana din fata mea, nu voi spune acel lucru. Din experienta „empirică” dobândită pe parcursul vietii, am primit numeroase dovezi că nu contează nici să vrei, nici să poti si nici să stii…depinde pe cine stii. Nu contează ce stii, contează să ai tupeu, să te „bagi” în faţă, să „te dai important”, „preocupat” de problemele mari ale umanităţii si să arăti celorlati cât de „legat” esti, prin „alte” legături, care scapă ochiului normal al oricărui plebeu, de marii şefi ai lumii tale… După cum spuneam, prostia, aroganţa si minciuna sunt conducătorii vietilor noastre. Dacă nu direct, indirect ne afectează atât comportamentul cât si atitudinea fata de viata in general. Si asa am devenit sceptică (începe să îmi fie tot mai greu să cred în cineva până la proba contrară – supozitia de vinovătie lucrează din plin!), leneşă (mă întreb mereu, de ce să fac eu, iar altii, care nu fac nimic, care nu au făcut nimic, niciodată, sunt mai bine văzuti, sunt băgati în seamă, sunt…. chiar recompensati ….si eu …să muncesc? pentru ei? de ce ? pentru ce ? poate mai stau un pic să văd cum „merge treaba”….) şi pricinoasă (încep să caut motive să nu fac ceva, sau să demonstrez că, oricum, merge rău…ceea ce uneori este si adevărat, dar as putea fi mai îngăduitoare…) şi mai ales mai putin răbdătoare referitor la distribuirea timpului meu – macar să il „pierd” asa cum vreau eu, iar nu cum mă „forţează” toanele, nervii si figurile unora sau altora…
Povestea aceasta despre mine este o… never’end’ing story….atunci când am să mă plictisesc eu însămi de mine, probabil, povestea se va sfârsi. Până atunci însă…sper să mai fie aţă pe mosorul derulat de Cel De Sus…
Stiu că sunt un Înger al Lui, venit pe Pământ să vă luminez si să vă călăuzesc pasii, dar stiu că tocmai asta era si motivul pentru care M-a trimis aici…vorbeam prea mult si….. Acolo…
O seara, o zi, o săptămână ….si o viata cat mai placute!
Cu drag,
Anca
Scrie un comentariu
